Situația cu care se confruntă în prezent țara noastră este una care produce, inevitabil, o serie de consecințe, care impactează raporturile juridice, în general, și raporturile contractuale, în special, în condițiile în care există numeroase situații în care una din părțile contractante nu-și mai poate îndeplini, în tot sau în parte, obligațiile asumate.
Probabil că una dintre cele mai des întâlnite întrebări, zilele acestea, se referă la posibilitatea de a invoca forța majoră sau altă instituție juridică, pentru a nu mai executa un contract care a devenit fie imposibil de executat, fie prea împovărător, ori pentru a obține o reducere a prestațiilor.
Dat fiind că există importante deosebiri între diversele instituții juridice aplicabile într-o astfel de situație, ne propunem ca, în prezenta analiză, să ne referim la distincțiile dintre forța majoră, cazul fortuit și impreviziune, la efectele acestora asupra obligațiilor asumate de către părți și a căror executare este afectată de starea de urgență decretată în România precum și, în concret, de situația personală în care se pot află părțile contractante sau reprezentanții lor.
Nu vom trata acele efecte care sunt reglementate prin Decretul de instituire a stării de urgență, și care se vor aplica per se, ci ne vom raporta la situația concretă existenta, la impactul efectiv pe care măsurile administrative și legale impuse îl au, precum și la situația economică generală cu impact asupra mediului de afaceri.
Trebuie spus că invocarea anumitor instituții juridice în mecanismele contractuale poate avea la baza un eveniment cu aplicabilitate generală, cum este cazul forței majore, sau o situație particulară în care se pot afla agenții economici sau reprezentanții acestora, în situația cazului fortuit sau a impreviziunii – ceea ce reprezintă o prima deosebire importantă între cele trei noțiuni juridice.
Ce este forța majoră
Astfel, se ridică o prima întrebare și anume, dacă situația prezența în România poate contura elementele unei forțe majore, care să poată fi invocată în exonerarea de răspundere contractuală, în sensul că debitorul unei obligații contractuale neexecutate, ca urmare a intervenției cazului de forță majoră, să nu răspundă pentru neexecutarea obligației.
Pentru a răspunde la această întrebare trebuie spus mai întâi că forța majoră este definită de Codul Civil Român ca fiind orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.
Deci, pentru ca una din părțile contractului să poată invocă forța majoră, pentru a fi exonerata de răspundere contractuală, trebuie ca evenimentul extern, din cauza căruia nu și-a mai putut îndeplini obligațiile, să nu fi putut fi prevăzut, învins și evitat de nicio altă persoană aflată într-o situație similară.
Este necesar, așadar, pe de o parte, ca evenimentul invocat să fie exterior conduitei părților, imprevizibil și de neînlăturat, iar, pe de altă parte, că persona care îl invocă să fi luat toate măsurile pentru a-l putea evita ori a-i limita efectele.
Această posibilitate se evaluează prin raportare la capacitatea și diligența unui om mediu, normal, prudent și diligent, de la caz la caz, în funcție de particularitățile concrete în care s-a aflat partea contractuală și de prevederile contractului (trebuie spus că părțile pot prevedea și o clauză prin care răspunderea să nu fie eliminată pentru forță majoră).
Spre exemplu, nu va fi forță majoră în situația în care un transportator în regim TIR nu reușește să livreze la timp bunurile din cauza aglomerării tranzitului la granița, ci, în acest caz, am putea vorbi, eventual, de un caz fortuit sau de impreviziune. În schimb, dacă granițele țării ar fi închise total, o astfel de situație poate valora forță majoră, dacă bunurile fiind perisabile trebuiau livrate în perioada în care subzistă măsura închiderii granițelor.
Este util de știut că, în cazul contractelor internaționale, Camera de Comerț și Industrie a României avizează, la cerere, pentru societățile românești, pe baza de documentație, existența cazurilor de forță majoră și efectele acestora asupra executării obligațiilor comerciale internaționale, în timp ce, în cazul contractelor încheiate de entități juridice române, camerele de comerț județene sunt cele care au această atribuție.
Ce este cazul fortuit
O altă instituție juridică ce și-ar putea găși aplicabilitate este cazul fortuit, definit de lege ca fiind un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.
O astfel de situație nu este general valabilă ci influențează doar comportamentul contractual al părții care se află într-o imposibilitate de a-și îndeplini obligațiile, din cauza cazului fortuit respectiv.
O astfel de situație ar putea fi, după caz, carantină sau izolarea la domiciliu în care s-ar afla reprezentantul părții contractante, sau orice altă situație care nu a putut fi împiedicată și nici prevăzută de către partea contractantă chemată să își execute obligațiile. Cu toate acestea, nu întotdeauna carantina sau izolarea pot fi cazuri fortuite, în măsura în care executarea obligațiilor nu a devenit imposibilă ci doar mai oneroasă.
Analiza se va face deci de la caz la caz, în funcție de tipul obligației, imposibilitatea executării trebuind să fie dovedită de către cel care o invocă. Astfel, spre exemplu, dacă persoana aflată în carantină sau izolare nu este lipsită în această perioada de sursele de venituri pe care le avea și înainte, nu ar putea invocă o imposibilitate de executare a unor obligații contractuale de plată.
Pe de altă parte, dacă o persoană încheie o promisiune de vânzare cumpărare și la momentul la care trebuie încheiată vânzarea se află în carantinta, acea persoană nu va putea fi ținută răspunzătoare pentru neincheierea la termen a contractului de vânzare cumpărare, din motivul carantinei sau al izolării.
Trebuie menționat că cel care dorește să invoce în favoarea sa un caz fortuit de neexecutare trebuie să dovedească atât caracterul neprevăzut al evenimentului cât și imposibilitatea în care s-a aflat. În cazul în care nu s-a aflat într-o imposibilitate de a-și execută obligațiile, nu mai vorbim de un caz fortuit ci, eventual, de impreviziune.
Teoria impreviziunii – rebus sic stantibus
În principiu, contractele valabil încheiate se bucură de forță obligatorie, în sensul că părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației.
Impreviziunea reprezintă o excepție de la forță obligatorie a contractului, în sensul că, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă, datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor, care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
Deci, dacă întreagă situație generată de epidemia de COVID 19 ar reprezenta o schimbare excepțională a împrejurărilor în care a fost încheiat contractul (fapt care se determină de judecător, pe baza probelor prezentate de persoana interesată) partea afectată de această schimbare poate solicita instanței adaptarea contractului, pentru a se distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor sau chiar încetarea contractului, la o dată și în condiții pe care le va stabili tot instanța.
Pentru a se putea dispune astfel de măsuri judiciare, este necesar ca schimbarea excepțională a împrejurărilor să aibă loc după semnarea contractului și să nu fi putut fi avută în vedere de cel chemat să își execute obligațiile, în momentul când a încheiat contractul.
În același timp este de precizat că nu există o astfel de posibilitate, dacă debitorul și-a asumat în mod expres, în contract, riscul schimbării împrejurărilor sau dacă se poate consideră, în mod rezonabil, că și-a asumat acest risc.
În fine, pentru a se încerca adaptarea sau încetarea în instanța a contractului, partea interesată trebuie să încerce, într-un termen rezonabil și cu bună credință, să negocieze adaptarea contractului.
În concluzie, în funcție de împrejurarea dacă există o împiedicare efectivă și absolută a persoanei de a-și execută obligațiile, sau o împiedicare subiectivă, ori dacă obligațiile au devenit nu imposibil de executat ci excesiv de oneroase datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor, ce face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, oricare dintre aceste instituții juridice poate deveni aplicabilă.
Oana Strătulă, Avocat Partener în cadrul Societății Civile de Avocați Strătula și Asociații
Articol publicat în data de 19 Martie 2020 pe Business 24.