Instituirea stării de urgență pe teritoriul României a condus, în mod inevitabil, la o serie de blocaje economico-financiare, în condițiile în care tendința generală este aceea de a evita sau amâna cât mai mult plățile, chiar dacă au ajuns la scadență.
Într-o perioada în care principala preocupare este legată de menținerea pe linia de plutire a business-urilor, apar numeroase situații în care, animați de dorința de păstrare a disponibilităților bănești, debitorii refuză să plătească datoriile scadente față de creditori, în încercarea de a-și asigura o soluție individuală de supraviețuire.
Din păcate, o astfel de abordare nu ajută în mod real, atâta timp cât fiecare agent economic depinde de încasări pentru a-și plăti propriile datorii, iar lipsa veniturilor produce efecte în lanț și pune în pericol nu doar pe creditorul neplătit, ci și pe creditorii acestuia.
Dacă la acestea adăugăm și faptul că activitatea instanțelor de judecată este limitată la anumite cauze, considerate urgențe, obținem un tablou apropiat de realitatea acestor zile în care creditorii care nu beneficiază de vreo garanție reală sau personală și ai căror debitori refuză să le plătească facturile, se găsesc într-o situație limita, în care par a fi lipsiți de instrumentele juridice necesare pentru recuperarea creanțelor.
În realitate însă, legislația noastră oferă o serie de remedii, chiar și în astfel de situații, de natură să asigure creditorilor posibilitatea reală și efectivă de recuperare a creanței, de îndată ce aceasta va fi constatată printr-un titlu executoriu.
Printre acestea se numără măsurile asigurătorii care, potrivit Hotărârii nr. 417 din 24 martie 2020, emisă de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători, fac parte dintre litigiile care se soluționează de către instanțele de judecată, pe timpul stării de urgență.
Ce sunt măsurile asigurătorii și care este scopul acestora
Cu caracter general valabil, iar nu doar pe parcursul stării de urgență, este recomandabil ca, dincolo de preocuparea și efortul de a obține un titlu executoriu, creditorii să aibă în vedere și asigurarea punerii efective în executare a hotărârii judecătorești, de îndată ce această este definitivă.
În caz contrar, timpul, energia și resursele financiare consumate pe parcursul unui proces de obligare a debitorului la plata creanței ajung să fie irosite în van, atâta timp cât, la capătul litigiului, creditorul constată că al sau debitor nu are în patrimoniu bunuri care să poată fi executate și, deci, că nu are cum să-și recupereze creanța constatată prin hotărârea judecătorească obținută.
Pentru a evita astfel de situații, legiuitorul a reglementat măsurile asigurătorii care reprezintă mijloace procesuale al căror scop constă în indisponibilizarea bunurilor urmăribile ale debitorului, în limita creanței pretinse de creditor.
Instituirea măsurilor asigurătorii înseamnă că debitorul nu va mai putea dispune de bunurile sechestrate sau de sumele de bani poprite care, finalmente, vor fi executate silit de către creditor, la momentul la care acesta va obține titlul executoriu.
Codul de procedura civilă reglementează, ca măsuri asigurătorii, sechestrul asigurător, poprirea asigurătorie și sechestrul judiciar. Dintre acestea, în prezența analiză ne vom referi la primele două, întrucât vizează recuperarea creanțelor, iar nu indisponibilizarea bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condițiile legii, a altor bunuri, prin încredințarea pazei acestora unui administrator-sechestru, cum este cazul sechestrului judiciar.
Sechestrul asigurător are că efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile urmăribile ale debitorului, aflate în posesia acestuia sau a unui terț, în scopul valorificării lor în momentul în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu.
Poprirea asigurătorie se poate înființa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care această i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente.
Care sunt condițiile de înființare a sechestrului asigurător și a popririi asigurătorii
Legiuitorul român a reglementat trei ipoteze distincte în care un creditor poate obține instituirea sechestrului asigurător și/sau a popririi asigurătorii asupra bunurilor debitorului sau.
Astfel, prima ipoteza îl vizează pe creditorul a cărui creanță este constatată în scris și este exigibilă și care dovedește că a intentat cerere de chemare în judecată. În această ipoteza, creditorul poate fi obligat la plata unei cauțiuni în cuantumul fixat de către instanța, după cum, la fel de bine, instanța poate decide că nu este necesară stabilirea unei cauțiuni.
În ceea ce privește condiția intentării cererii de chemare în judecată această este îndeplinită atât în cazul acțiunilor de drept comun, cât și în cazul procedurii speciale a ordonanței de plată.
Practic, pentru a putea obține instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor debitorului sau, creditorul trebuie să promoveze o acțiune care să aibă ca obiect tocmai obligarea debitorului la plata creanței pentru a cărei recuperare dorește instituirea măsurilor asigurătorii.
Desigur că, în perioada stării de urgență, instanțele de judecată nu vor soluționa acțiunea de recuperare a creanței însă acest fapt nu este relevant pentru cererea de instituire a măsurilor asigurătorii, fiind suficientă dovedirea de către creditor a împrejurării că a intentat acțiunea.
A două ipoteza îl are în vedere pe creditorul a cărui creanță nu este constatată în scris, dacă dovedește că a intentat acțiune și depune, odată cu cererea de sechestru, o cauțiune de jumătate din valoarea reclamată.
Desigur că, în acest caz, în principiu, acțiunea nu poate fi decât una de drept comun, din moment ce creanță creditorului nu este constatată în scris, astfel că acesta nu poate uza de procedura ordonanței de plata care presupune, printre altele, existența unei creanțe certe, lichide și exigibile, care rezultă dintr-un contract civil constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege.
În fine, ultima ipoteza se referă la creanța care este constatată în scris dar nu este exigibilă, însă debitorul a micșorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să dovedească împrejurarea că a intentat acțiune și să depună o cauțiune, al cărei cuantum va fi fixat de către instanța.
La fel ca în ipoteza anterioară, și în acest caz, creditorul trebuie să promoveze o acțiune de drept comun pentru recuperarea creanței sale, din moment ce această nu este exigibilă, iar una din condițiile de admisibilitate a ordonanței de plată se referă tocmai la caracterul exigibil al creanței.
Precizăm că, în cazul sechestrului asigurător, creditorul nu trebuie să individualizeze bunurile asupra cărora solicită să se înființeze sechestrul, iar în cererea de poprire asigurătorie bancară nu este necesară individualizarea terților popriti cu privire la care se solicită înființarea popririi.
Cum se execută măsurile asigurătorii și cum se valorifică bunurile sechestrate
Sechestrul asigurător și poprirea asiguratorie se aduc la îndeplinire de către executorul judecătoresc, fără a mai fi necesară vreo autorizare sau încuviințare în acest sens, ceea ce este firesc din moment ce nu suntem în prezența unor măsuri de executare silită, ci a unor măsuri asigurătorii.
În cazul bunurilor mobile, executorul se va deplasa, în cel mai scurt timp posibil, la locul unde se află bunurile asupra cărora se va aplică sechestrul și va aplică sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsură necesară realizării creanței, ceea ce presupune că executorul va evalua bunurile sechestrate.
În toate cazurile, sechestrul asigurător se va aplică fără somație ori înștiințare prealabilă a debitorului, iar împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului orice persoană interesată va putea face contestație la executare.
Valorificarea bunurilor sechestrate se va putea face imediat după ce creditorul a obținut titlul executoriu, pentru bunurile sechestrate asigurător nefiind necesară o nouă sechestrare. Executorul judecătoresc este însă obligat să verifice dacă bunurile respective se găsesc la locul aplicării sechestrului și dacă nu au fost substituite sau degradate, precum și să sechestreze alte bunuri ale debitorului, în cazul în care cele găsite la verificare nu sunt suficiente pentru realizarea creanței.
În cazul popririi asigurătorii, executorul judecătoresc va comunica terțului poprit o copie certificată de pe titlul executoriu, pentru că acesta să consemneze suma de bani care va fi ulterior eliberată creditorului de către executorul judecătoresc.
În concluzie, în perioada stării de urgență, în măsură în care se regăsesc în vreuna din ipotezele prezentate mai sus, creditorii pot promova acțiuni de recuperare a creanțelor (care se vor soluționa după încetarea stării de urgență), precum și cereri de instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor debitorilor (care se judecă și pe parcursul stării de urgență) în scopul de a se asigura că vor avea ce să execute după obținerea titlurilor executorii.
Oana Strătulă, Avocat Partener în cadrul Societății Civile de Avocați Strătulă și Asociații
Articol publicat în data de 09 Aprilie 2020 pe Business 24.