de Sorin Strătulă
În ceea ce privește dreptul Uniunii Europene, cea mai nouă si cea mai cuprinzătoare directivă privind drepturile consumatorilor este Directiva 2011/83 / CE, denumită generic “Directiva privind drepturile consumatorilor”, care a intrat în vigoare la 13 iunie 2014.
Începând cu această dată, pe lângă directivele 97/7 / CE privind protecția consumatorilor în cazul contractelor la distanță și 85/577 / CEE privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale, prezenta directivă își propune să realizeze un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, prin standardizarea anumitor aspecte cuprinse în contractele încheiate cu consumatorii, în ceea ce privește în special obligația impusă asupra informațiilor precontractuale, forma contractelor şi dreptul consumatorului de retragere.
Directiva privind drepturile consumatorilor a fost pusă în aplicare în legislația română prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 34/2014 privind drepturile de protecție a consumatorilor în relațiile lor cu întreprinderile (“OUG 34/2014”), care vor fi revizuite pe scurt în articolul următor.
Principala legislația europeană include şi alte directive care vizează reglementarea aspectelor specifice ale drepturilor consumatorilor, cum ar fi:
– Directiva 93/13 / CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (transpusă în dreptul intern român prin Legea nr 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori și întreprinderi – “Legea 193/2000”.);
– Directiva 98/6 / CE privind protecția consumatorului prin indicarea prețurilor;
– Directiva 2005/29 / CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale pe piața internă pentru consumatori (denumită generic “Directiva privind practicile comerciale neloiale”) implementată în sistemul de drept românesc prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale întreprinderilor în raport cu consumatorii (“Legea 363/2007”).